Fiecare zi, o nouă binecuvântare

Se pare că cineva, “mai presus de mine”, a vrut să ajung în Nepal înaintea celorlalte obiective inițiatice (avute în vedere pentru primul an post pandemie).

Cunoscându-ne doar printr-un scurt zoom, cu cateva zile înainte de zbor, am plecat șase femei, plus un soț.

Călătoria s-a dorit a fi una deloc turistică: cazare într-o mănăstire budistă tibetană, practică meditativă împreuna cu călugării, învățătură budistă, regim frugal de masă și somn, pelerinaje în locuri sacre.

După un drum de 10 ore, am aterizat într-un aeroport în care te așteaptă Buddha cu un zambet înțelegător pentru nervii întinși la maxim de zborul lung și de procesul lung de obținere a vizei de intrare,  aproape 2 ore, într-un mediu total nedigitalizat.

După depășirea acestor “mici” obstacole am fost întâmpinați de Tashi, administratorul mănăstirii, cu căldura și ospitalitatea pe care doar un budist adevărat o poate arăta, sub soarele arzător care ne topea în gecile de iarnă cu care am plecasem de acasă.

După ceva vreme, petrecută într-un trafic înțeles doar în aceasta zonă a lumii, am ajuns în incinta mănăstirii Shechen. Am fost întâmpinați de  câțiva călugări mărunței și “vișinii” în a căror ochi rotunzi se citea bucuria de a avea de oaspeți. S-au împrăștiat, însă, repede la apariția îndrumătorilor cu bărbi sure și priviri scrutătoare.

Am fost cazată într-o cameră la parter, aflată în curtea mănăstirii, cu ieșire direct în grădină unde te înconjura un peisaj idilic care semăna cu o bucată ruptă din Rai.

Mulțumesc și binecuvântez!

Și, deși eram după atâta drum și diferență de fus orar, nu am stat. Am mâncat repede unul dintre minunatele feluri gătite la cantina mănăstirii și am fugit la Bouddha Stupa să prindem slujba de seară și să învârtim roțile de rugăciune de 3 ori, cum spune tradiția. Între timp am oprit să luăm și câte o mala (metanie), să fim în rând cu lumea. Ne-am continuat drumul mergând, în sens orar în jurul Stupei, cu valul de oameni veniți să își prezinte recunoștința și să rostească mantra compasiunii. Totul, învăluit de un soare cald și auriu care apunea încet peste Stupa.

După prima ocolire, la intrarea principală a ieșit, dintr-un mic altar, un Lama, să binecuvânteze malele credincioșilor. Evident, le-am întins și noi pe pe ale noastre, primind cu bucurie apa sfințită pe ele.

Dintr-o dată, din miile acelea de oameni, privirea maestrului s-a oprit asupra mea și a unei colege din grup. Ne-a luat de mână pe amândouă, ne-a tras afară din mulțime, ducându-ne în incinta Stupei, între roțile de rugăciune, cele mari. Acolo s–a pornit asupra noastră un întreg proces de binecuvântare, purificare, “descântare”, care a durat preț de o jumătate de oră, sub privirile noastre pline de nedumerire.

Așa a început “călătoria” în Nepal!

După două zile ne-am îndreptat spre Lumbini, locul nașterii lui Buddha Sakyamuni. Drumul de 300 km, integral în lucru, a fost parcurs în aproximativ 12 ore, “plată karmică consistentă”, că tot am vrut pelerinaj. Momentul în care poposim în Lumbini răsplătește tot efortul.

Lama mănăstirii Shechen ne aștepta cu un ceai masala (binecuvântat de dulce) și o mâncare atât de gustoasă, cum numai într-o mănăstire poate fi gătită.

Mănăstirea este mică, nespus de frumoasă și îngrijită. În mijlocul parcului ce înconjoară incinta se ridica Stupa, mărginită delicat de două bazine cu loturi roz. Totul respiră pace.

Lama, bucuros de oaspeți, ne-a împărtășit multe din învățătura și spiritul Dharmei.

Următoarele două zile am respirat lumină și recunoștință, împărțind și adunând bucatele de suflet din toate locurile sacre ale națiunilor de tradiție budistă. Încărcați, ne-am întors la Kathmandu fără a resimți drumul greu, ca la venire.

Și, în fiecare zi, după practica de dimineața care începe în templu la ora 6, ne-am propus și am reușit să ajungem în cel puțin câte un loc sacru:

*Nagy Gumba – mănăstirea unde a crescu Ani Choying, cu care am avut onoarea să luăm prânzul.

*Pashupatinath – complexul de temple hinduse, închinate lui Shiva, unde am întâlnit Sadhu-ul și am participat la ritualuri de incinerare.

*Peșterile lui Tilopa și Naropa

*Swayambhu – complex religios antic însemnând “create de sine”. Legenda spune că, pe vremuri, întreaga vale a fost umplută de un lac enorm din care creștea un lotus. La un moment dat, pentru a face locul mai accesibil pelerinilor, apa s-a scurs din lac, părăsind valea în care se află acum Kathmandu. Lotusul a fost transformat într-un deal, iar floarea a devenit Stupa.

*Namo Buddha – unul dintre cele mai sacre locuri al buddhismului, unde Buddha Perfect (sau Mareea Ființă), predecesorul lui Buddha Shakyamuni, a fost copleșit de compasiune când a văzut o tigroaică cu pui, chinuită de foame; și-a oferit trupul fără nicio ezitare. Tradiția spune că tigroaica s-a reîntrupat în Maha Maya, mama lui Buddha Shakyamuni, iar Marea Ființa în Buddha Shakyamuni.

*Pharping – unde vedem templul dedicat lui Vajrayogini, o femeie Buddha din buddhismul tantric și o ḍākiṇī. Esența lui Vajrayoginī este „marea pasiune”, o pasiune transcendentă care este lipsită de egoism și iluzie, ea lucrând intens pentru bunăstarea celorlalți și pentru distrugerea agățarii ego-ului. Aici am văzut cum într-un altar dedicat lui Ganesha, din piatră, a apărut imaginea Tarei, clară ca lumina zilei, urmată de o  a doua imagine care parcă atunci se forma. Pentru cine nu știe, Tara este un principiu feminin divin, întâlnit atât în hinduism, cât și în budism. Personifică compasiunea și oferă mântuire de suferința renașterii și a morții. Se crede că s-a născut din empatie pentru lumea suferindă și este invocată în mod regulat pentru protecție, îndrumare și eliberare din situații dificile.

Ne-am simțit atinși de grația divină, iar aceste minunate experiențe au fost încununate de ceva magic: ceremonia de Drupchen la care am avut participat cu acordul maeștrilor mănăstirii (tradiția spune că participarea la aceasta echivalează cu 7 ani de practică).

Încununare a fost și cina din ultima seară, petrecută împreună cu familia lui Tashi. O întâlnire de suflet,  plină de bucurie, oferită de acești oameni minunați, care avea să ne rămână în inimă până la revedere. 

Astfel, fiecare zi a adus cu sine o nouă binecuvântare.